Biciușca fermecată

dav

Biciușca fermecată – basm de ROC
(basm nepublicat în volum)

A fost odată, chiar a fost, cum altfel mi-aș aminti toată povestea pe de rost… A fost un băiețel mic-mic, cu inimă mare-mare, care își iubea părinții și bunicii și animalele tare-tare. Pentru că era așa cum era, îl chema Durdulucă. Durdulucă-cât-o-nucă i se mai spunea când voiau să-l necăjească, de mititel ce era. Dar el mai cu poftă chițcăia și se umfla de râs și voie bună. Îl creșteau bunicii, iar lui tare îi mai plăcea. Nu că nu i-ar fi fost drag din cale afară să locuiască tot timpul cu mama și tata dar, vedeți voi, pe vremea aceea părinții erau mai mult plecați după de-ale gurii și traiului, iar năpârstocii creșteau de multe ori ca puii pe lângă cloșcă, prin ogrăzile bunicilor. Avea un cățel, mai mult pitit pe sub cotețul găinilor, un motan mai mult spânzurat prin cireșul din fundul curții și un hulub bâlbâit și înfoiat nevoie mare. Mai avea el și alte orătănii, dar toate erau mai întâi ale bunicii și apoi ale lui. Ei…, nu-ntrebați de câte feluri erau că nu le mai știu rânduiala. Bibilici prin iarbă-naltă, cocoși puși mereu pe ceartă, un ied ciuf de lapte moale, o căpriță cântătoare; porcul Țuș, vaca Cicoarea… Multe, cin’ le ținem seama? 

Într-o bună zi, pe când căuta Durdulucă boabe de porumb neciugulite pe lângă cotețul găinilor, ca să facă mărgele aurii din ele pentru bunica, o găsi pe Lola oftând tristă, privind la cer cu penele lăsate a deznădejde. Uitai să vă zic de Lola… găinușa a mai dragă a bunicii. Frumoasă nevoie mare. Cocoșului îi era dragă din cale-afară de ochioasă ce era, iar puiuților gălbiori li se topea puful de plăcere când se aciuau seara pe sub aripile ei drăgăstoase. Durdulucă își puse mâinile-n șolduri, se burică cu capul pe spate, stârni puțin praful din picior să-i atragă atenția, dar… nimic.   
– Hei, Lola!
Ea scutură doar timid din plisc și se mută de pe un picior pe altul, cu ochii tot în sus, melancolică.
– Lola, ce-ai pățit? Ce-i cu tine? Nu te-am văzut așa niciodată.
– Nici eu nu m-am simțit așa niciodată, dragul meu Durdulucă.
– Așa cum?
– Așa neimportantă…
Durdulucă se scărpină încruntat în vârful capului. Își lipi obrazul de Lola și privi și el încotro privea ea, doar-doar o desluși ceva.
– Ai mâncat azi? Uite niște grăunțe – îi întinse din palmă cele câteva boabe strânse de pe jos.
– La ce bun?
– Ptiu, măi să fie, dar chiar o fi ceva teribil de grav. Hai, spune tot!
Se așeză pe fuștelul cel mai de sus al scării ce cobora din coteț să o vadă pe Lola în ochi. Își luă obrajii în palme și începu să asculte.
– Ohhfff… mai bine nu m-aș fi uitat niciodată într-acolo. Vezi piscul cel înalt?
– Îl văd și dacă nu mă uit. De când ne știm în ograda asta, muntele e tot acolo. Să nu-mi spui că numai acum l-ai zărit.
Lola se foi ca și cum și-ar fi luat avânt pentru o mărturisire importantă.
– Acolo își are sălașul vulturul. Chiar în vârf. Îl tot văd de o vreme cum se lasă cu aripile întinse, dimineață de dimineață. Zboară liniștit, fără nicio grijă, peste toată valea. Și se învârte și se rotește suus, sus, fără niciun gând. Tot ce-i dorește inima e la picioarele lui. Nimeni și nimic nu-l poate atinge. Iar din când în când, se prăvălește țintit și își alege după pofta inimii vreun șoarece, vreun iepure ori doar așa… mai sperie și el pe câte unii să-i știe de frică. Și eu… Eu? Eu ce fac în tot timpul ăsta? izbucni Lola într-un cotcodăcit de plâns băgându-și pliscul între pene să nu fie văzută de celelalte orătănii în momentul de slăbiciune.
Durdulucă se trase de șireturi de le dezlegă, își roti privirea scrutător pe sus, căutându-l pe vultur, și tuși.
– Măăăi Lola… Măi Lola… Mai zi o dată! Care-i baiul? Că… n-am înțeles.
– Nu mai vreau să fiu găinăăăă, hohoti stoarsă de amărăciune Lola. Vreau și eu să zbor, să stau pe sus, să mănânc numai ce am chef, nu tot boabele astea nenorocite și ciugulelile de pe lângă casă. Vreau să mă uit și eu la lume de sus. M-am săturat să tot cobor scara cotețului în fiecare dimineață, iar și iar, în aceeași curte, să văd aceleași fețe.
– Te-ai săturat de mine?
– O să vin să te văd. O să mai poposesc din când în când din zbor și pe la voi.
– Adică… pleci? Gata? Te-ai hotărât?
– Da, Durdulucă mă duc să mă fac vulturiță. Dar să nu spui nimănui. În tine pot avea încredere, nu-i așa?
– Da, sigur că poți Lola, dar stai puțin, mai gândește-te. Cum o să fii tu vulturiță? Tu nici nu ai aripi bune de zburat, așa ca vulturii. Unde mergi? Ce-o să faci tu până ajungi vulturiță?
– Văd că nici tu nu mă înțelegi! Știam eu că nu trebuie să spun nimănui. Nici măcar ție! 
– Și cocoșul? Și puii? Și bunica? Și… eu?
– O să-mi fie dor, negreșit, dar… nu termină bine de cotcodăcit, că se și scutură din pene, săltă de două ori din aripi de ajunse pe coama cotețului și hop sări dincolo de gardul curții. Rămâi cu bine, Durdulucă! și dusă a fost.

După vreo trei zile, bunica începu a întreba de Lola. Adevărul era că Durdulucă nu o crezuse chiar cu toată inima, așa că nu spusese nimănui despre tristețea găinușei. Se așteptase ca zburătăceala ei să fie așa, mai mult o tură pe lângă casă, nu ceva serios. Dar acum, că se făceau trei zile și nimeni nu o mai văzuse prin ogradă, începu și el să se îngrijoreze cu adevărat. Dacă o fi pățit ceva? Că vulturiță, să o zărească dând din aripi pe cer, n-avea cum să ajungă. 

În gospodăria bunicilor nu erau reguli, în afară de orele meselor. Acelea erau sfinte pentru toată lumea. Când ieșea bunica în prag de striga răspicat „la maaasăăă!” toată suflarea se mobiliza. Durdulucă punea mâna pe ulcica atârnată de coștei, lua o măsură bună de boabe pisate și o mână de tăietură de troscoțel și le arunca galițelor ce erau deja strânse care de pe unde la auzul chemării bunicii. Asta era treaba lui. Bunicul îi punea lui Țuș sub nas o găleată cu bunătăți și turna niște lapte în vasul de lângă colțul casei. Pentru mâță. Hulubul poposea precipitat pe gărduțul bălăbănit al cotețului de găini așteptându-și rândul la boabe. Numai cățelul intra cu ei în casă. Ieșea de sub coteț imediat ce se auzea chemarea. Se muta pe prispa casei așteptând terminarea ritualului de afară. Apoi trecea pragul și se tolănea lângă ușă, înăuntru, așteptându-și ciulit porția. 
– A văzut-o careva pe Lola? întrebă bunica în timp ce le punea în farfurii ciorba fierbinte. 
– Vine ea… Dar parcă n-a fost niciodată să n-o văd cu zilele. Bine zici, suflă bunicul în lingura aburindă. Mai lăsa ea ouă prin grădină, prin vreun pitiș de iarbă, dar nu făcea să nu apară la masă. Durdulucă, tu ai văzut-o?
Durdulucă era acum mai mic decât o nucă. Îi părea rău că nu o luase în serios pe Lola. Nu știa cum să o dreagă și cum să mărturisească tot ce Lola îi încredințase numai lui. Greșise și nu putea repara decât destăinuind totul, dintr-un foc.
– S-a dus să se facă vulturiță! și sorbi de se fripse la limbă.
Bunicii rămaseră cu lingurile atârnate deasupra blidelor uitându-se unul la altul. A urmat explicația. Bunica s-a supărat mai întâi – „măi copile, cum să nu spui tu asemenea lucruri”. Pe urmă s-a îngrijorat tare rămânând cu mâna la gură, gânditoare. Se hotărî iute.
– Asta nu-i a bună. Ăsta e deochi. I-a purtat careva sâmbetele, că prea era frumușică. Lola e în pericol. Bunica își dădu cu hotărâre năframa pe spate, privind pe geam departe, spre munte. Trebuie să ne grăbim, să o căutăm, cine știe cine o fi prins-o. Durdulucă, repede, adă hulubul încoace.

Nu te puneai împotriva ordinelor bunicii. Numai ea putea descâlci o încurcătură ca asta. Să salvezi o găinușă hotărâtă să devină vulturiță. O astfel de știință nu era la îndemâna oricui. Hotărât lucru. Durdulucă uită cu totul de mâncare și se duse glonț la coteț unde hulubul ciugulea boabele rămase.
– Hai, lasă tot și vino. Ordin de la bunica.
– Hub-hulub, n-am terminat de mâncat, protestă hulubul înfoiat. Dar nu mai continuă, ci sări degrabă pe umărul lui Durdulucă.
Știa că dacă bunica zice „Hai!” înseamnă că nu mai ai timp să stai. Nu s-ar fi îngrijorat ea așa fără socoteală. Știa bunica ce știa. De unde o fi știind n-ar fi putut spune prea bine, dar rareori să nu fi fost cum zicea ea. Când intră Durdulucă cu pas săltat peste prag, cu hulubul bălăbănindu-se pe umăr încercând să-și țină firea, o găsiră pritocind o zeamă stoarsă dintr-un pumn de frunze și ierburi înmuiate.
– Aici ești, ochiosule?
– Hulu-lub! scutură pasărea din gâtlej împungând aerul cu pliscul.
– Ia, vin’ de bea din zeama asta de „văzut nevăzutele și-auzit nerostitele”. Trei stropi din căușul palmei de grijă, trei stropi de pe jos de călătorire, trei stropi de pe oglindă de iscodit și trei stropi de pe piatră de râu de izbândit. Îi înmuie moțul, îi făcu semnul crucii de trei ori, pe cioc, pe ochi și pe aripi și-l dete înapoi lui Durdulucă.
Amândoi vedeau că era serioasă treaba. Durdulucă spășit, hulubul buimăcit așteptau să le spună bunica ce și cum urma să se întâmple, ce aveau de făcut ca să o scape pe Lola de vulturie. 
– Măi hulub, de la zeama asta descântată o să vezi mai bine, o să auzi mai bine și nici nu te-i bâlbâi așa cum ți-i felul. Pornește în zbor degrabă, chiar acuși după ce asculți cu băgare de seamă ce ai de făcut. Să nu-ți scape niciun semn, nicio urmă pe unde trecu Lola. Să întrebi în stânga și-n dreapta, grijuliu, cu glas moale ca să te-ndrume lighioanele pădurii. Ele știu întotdeauna rosturile cărărilor și văd mai multe decât noi cei ce trăim numai cu două mâini și două picioare. Când în sfârșit ți-a ieși în cale ce-i căuta, nu te pripi. Zboară degrabă ‘napoi, dă-mi de știre ce și cum, iară eu v-oi spune ce-i de făcut. Înțelesu-m-ai?
Hulubul gâlgâi o dată din toată gușa de parcă un întreg regiment ar fi dat onorul, întinse aripile să-i pocnească nu alta și zbbrrr pe ușă făr’ a se uita ‘napoi. Luă drumul pădurii din spatele casei, precum îi poruncise bunica.  
– Iară tu, Durdulucă, încalecă degrabă pe motanul tău cel sur și ține urma hulubului. Că nu mult a trece și-a avea nevoie de ajutorul vostru. Și așteptați vorbă de la mine. Du-te cu Dumnezău, ghiocule, și să n-ai frică de nimic!

Deasă era pădurea din dosul satului și multe cărări, lighioane și ierburi adăpostea, dar niciunele necunoscute bunicii. Nu o dată îl trimisese pe Durdulucă să aducă urzici de lângă buturuga bursucului, ori bureți dintre mușchii pe sub care se răcoresc furnicile. Prin pădurea asta o luase la picior Lola după visul ei vulturesc. Bunica trăgea nădejde că nicio fiară nu-i va face vreun rău, doar nu întâlneau în fiecare zi o găinușă frumușică, bezmetică, de una singură prin pădure. „O fi fiind a cuiva din sat”, trebuie să fi gândit orice lighioană ce o va fi întâlnit prin pădure.

Hulubul intră buimac, zburătăcind împrăștiat din aripi, în valurile pădurii. Când printre ramuri dese, când prin rariști luminate, când pe sub cetini înalte. Nu dură mult până îl opri o voce hotărâtă.
– Bu-hu-staai!
– Bu-hu-stau, stau, se poticni să-i sară inima din piept. Cine-i acolo?
Buha, își depărtă capul de trup cât să-i iasă ochii din desișul unei zade. Hulubul se gușă în fața ei, buha se bulbucă aplecată spre el și rămaseră așa, holbați unul la altul.      
– Tu ești al bunicii, te știu. Ce cauți prin pădure?
– Da, da, da, chiar așa, chiar așa! Și-i povesti tot.
Buha, după ce-l ascultă cu o ureche, căzu pe gânduri și, ca o înțeleaptă ce era, nu se grăbi să-l povățuiască în pripă.
– Mda, am văzut-o. Era tare avântată. M-am gândit eu că nu-i a bună. Tot sălta și se înfoia, se mai cocoța pe câte o tufă de-și dădea drumul cu aripile-ntinse. Crezui că a ciugulit niscaiva boabe de bolundariță, dar acum înțeleg.
– Ai văzut-o? Mă duci la ea?
– Te-aș duce, cum nu, de-aș ști unde e. Am văzut-o, așa e, dar cum o văzui, așa se și duse. Mă tem să nu fi intrat în vreun bucluc. A luat-o pe cărarea cea întunecată, o vezi? Cea de intră adânc în desiș și duce spre munte. Asta e tot ce știu. N-am mai văzut-o de atunci, nici n-am mai auzit ceva de ea. Iar eu știu și aud multe din câte se petrec în pădurea asta.

Hulubul înghiți-n sec de-nfiorare și, speriat, plecă mai departe uitând să-și ia rămas bun de la buhă. O apucă pe cărarea cea întunecoasă, spre munte, cu mare băgare de seamă. Zbura în salturi scurte, din pom în pom, și căsca ochii și urechile la fiecare trosnitură. De la licoarea cea închinată a bunicii vedea ca mâțele și auzea ca liliecii. Așa se face că din vârful unui lemn de corn în care poposise să-și tragă sufletul, zări tocmai lângă un mușuroi de furnici o pană ce se  mișca. Și tare mai semăna cu penele Lolei. Nu stătu pe gânduri, ci coborî glonț drept pe vârful mușuroiului.
– Ziua bună, furnici dumneavoastră, da’ de unde aveți pana de o cărați în spate? Ce faceți cu ea?
Furnicile mirate să audă pe cineva vorbind cu ele, dar și mai nedumerite să și înțeleagă vorba altei lighioane – de bună seamă că ăsta era harul licorii – se poticniră toate deodată. Una dintre ele, a de trăgea mai cu foc de pană, se ridică pieptoasă și zise cu năduf:
– Da cin’ te crezi matale să ne iei la întrebări și să oprești din lucru ditamai armata de furnici? Vezi câte suntem? Nu te uita la una, că te dovedim cu toatele!     
– Iertare hărniciile voastre, cinstite furnicuțe – se înmuie hulubul la glas, fără să se bâlbâie niciun strop, minune de bună seamă ce i se trăgea de la aceeași licoare a bunicii- uitai să mă prezint. Eu sunt hulubul lui Durdulucă, prâslea cel cât o nucă al bunicii. O caut pe…
– Aaah, zi așa, acum știm. O cauți pe găinușa Lola. Nu demult a trecut pe aici de înnoptă în tufa de porumbele de colea. Era cam speriată și părea rătăcită. De la ea căzură câteva pene agățate printre spini. Noi le ducem în mușuroi. Mai sprijinim câte-o boltă, mai astupăm câte-o gaură… Noi nu vorbirăm cu ea, dar tare ne fu la inimă să o vedem așa pribegită.
– Și unde e? Ziceți că nu demult a trecut pe-aci. Încotro a luat-o?
Furnicile dădură neputincioase din umeri, spunându-i că tot ce au găsit în zori fusese un pumn de pene. Nici urmă de Lola. Sperau doar din toate inimile lor să nu se fi întâmplat ceva rău. Acum hulubul avea toate motivele să-i tremure moțul de îngrijorare. Dacă Lolei i se întâmplase ceva cu adevărat rău? Dacă Lola o fi fost… Nu, nu, nu. Se scutură și alungă gândurile negre din căpșorul lui de porumbel. Nu uită să-și ia rămas bun de la armata de furnici și porni mai departe, cu băgare de seamă.

Nu prea știa încotro să o apuce, iar inima da să-i spargă pieptul de tare ce se zbătea. Se muta de pe o creangă pe alta, dintr-un pom într-altul, ba mai și vorbea singur să prindă curaj. „Unde-o fi? Ce-o fi apucat-o? Asta-mi trebuia mie? Numai să nu fi pățit ceva. Lola, Lola…!”
– Cauți cevaaa? Saauu… pe cinevaaaa? se auzi o voce mieroasă de jos.
Hulubul se poticni în zbor zici c-ar fi dat într-o groapă nu alta, de-i trebuiră și aripile și picioarele și coada și pliscul să se oprească pe-o coardă de alun să-și tragă sufletul din sperietură.  
– Ptiu drace, că era să mă prăvălesc drept ca un bolovan de spaimă. Ce sperietură mi-ai tras! Unde fuși de nu te văzui? clonțăni hulubul spre vulpea ce sta calmă și zâmbitoare drept în mijlocul cărării. Cu coada roșiatică, stufoasă, măsura aerul încoace și încolo fără întrerupere, dar și fără grabă. Semn că vicleana mirosise rost de câștig.  
– Iartă-mă tinere, continuă suav vulpea, n-am vrut să te tulbur, dar te văzui atât de preocupat și derutat încât pe dată am simțit nevoia să te întreb dacă nu-ți pot fi de ajutor.
Hulubul nu stătu mult pe gânduri ci, bucurându-se că a dat peste un suflet milostiv, îi turui vulpii, dintr-o suflare, toată tărășenia.
– Nici că se putea să nimerești mai bine, dragul meu. Tocmai ce a trecut pe aici găinușa ta, să fie un ceas ori două. Eu am îndrumat-o și am povățuit-o pe unde să o ia mai pe scurtături să ajungă spre vârf până să nu cadă seara. Vino, te voi îndruma și pe tine.
– Ăsta zic și eu noroc chior. Spune repede, pe unde să o apuc?
– Îți spun, numaidecât, dar coboară rogu-te pe crengile mai de jos. M-a prins un guturai așa din senin și nu prea pot vorbi tare. Hai, apropie-te!
Hulubul, tot hulub, cu zeamă boscorodită ori ba. Bunica îl închinase de auzit, de văzut, de grăit și de zburat. De „greu-de-cap” pare-se că nu avusese niciun leac. Așa că nu se lăsă rugat prea mult, ci sări drept pe a mai de jos rămurică, chiar lângă gura vulpii, să nu se tulbure prea mult dânsa cu vorbitul, dacă tot era beteagă. Vulpii îi sticliră pe dată ochii. Nu se așteptase să fie atât de ușor. Se ridică pe picioarele de dinapoi, se arcui, chitită să-l înșface pe bietul nechibzuit. Dar, chiar când era gata-gata să încheie socotelile și să-l sfâșie pe hulub, dintr-o margine se prăvăli asupră-i ca o ghiulea un ghem gri izbind-o drept în piept și dând-o pe spate.
– Hooo afurisenie! strigă Durdulucă din spatele motanului – că doar el era ghiuleaua, cine altul – învârtind amenințător deasupra capului o nuia de alun lungă cât o suliță. Ți s-a făcut de copănele și aripioare? Stăi că te-mblătim de-ți sare pofta pe veci! și se năpusti laolaltă cu motanul asupra vulpii.
Dar credeți că vicleana stătu la-mblătit? O ușchi cât ai zice „miau” pe după niște tufe gonind de-i săreau smocurile de iarbă în urmă. Numai hulubul, buimac, grăi ca pentru sine de se prăpădiră de râs și muștele:
– Și acum cine ne mai îndrumă spre Lola?
– Hai, lasă… bine c-am ajuns la timp. De-aci-ncolo îți purtăm noi de grijă, spuse Durdulucă scuturându-și hainele de praf. Se vede treaba că bine te-a citit bunica de ne-a trimis cu un pas zăbavă în urma ta să-ți ținem spatele.

Ziua se cam petrecea, iar ei nu prea știau încotro să o apuce. Dădeau în stânga pe o cărare mai ferită, se înfundau. Dădeau în dreapta pe un drumeag mai umblat, parcă se îndepărtau. Și se tot învârteau așa fără rost. De la o vreme, motanul se trăgea tot mai în spate, rămânând în urma lui Durdulucă și a hulubului. 
– Da’ ce faci motane, de tot rămâi în urmă? Acum te-a apucat lenea? Ori îi fi obosit după fapta vitejească? îl dojeni Durdulucă, fără a încetini pasul.
Motanul nici nu băgă de seamă vorbele tovarășului său ci, fără vreun avertisment, haț! Dintr-o săritură, de pe o rămurică mai aplecată, prinse o păsăruică cât să-i umple căușul dintre gheare.
– Te-am prins afurisitule, credeai că nu te văd? miorlăi groaznic motanul către făptura mai mult moartă decât vie de spaimă.
– Stai motane, nu vezi că nu e decât un biet pițigoi? Îl omori și numai cu ghiorlăiturile, îl struni Durdulucă.
– Ne urmărește de când am ajuns prin locurile astea. Se pitește printre ramuri joase de ne urmărește pas cu pas. Ia zi, nefericitule, cin’ te-a trimis și cui dai tu seama despre noi.
– Ține-ți firea cotoiul meu! Nu tot ce se ține după tine e de rău, precum nici tot ce te întâmpină nu e musai de bine. Ia zi, păsăruico, glăsuiește! Așa e precum zice surul?
Bietul pițigoi ce să mai poată cuvânta. Deschidea pliscul a ciripit, dar nu ieșea niciun sunet de înspăimântat ce era. Într-un târziu reuși.  
– V-am auzit…
– Ahaaa, deci ai tras cu urechea!
– Cotoi! Zât! Lasă-l să cuvânteze.
– V-am auzit vorbind despre găinușa voastră. Vă văd inimoși și îngrijorați de soarta ei. Eu nu știu unde ar putea fi. Nu sunt decât un biet pițigoi și-mi fac de lucru pe ici, pe colo, după firimituri. Totuși, cred că v-aș putea ajuta… știu unde ar putea fi Lola voastră.
– Zi ce știi și de unde știi. Suntem numai ochi și urechi, grăi așezat Durdulucă. 
Motanul îl slăbi puțintel din strânsoare cât să aibă suflu de cuvântat, dar nici să nu-i dea de înțeles că i-ar putea trage pe sfoară cu vreo minciună bine ticluită.
– Cum vă spusei, eu nu știu de găinușa voastră, dar bănui unde ar putea fi.
– Cum vine asta? se holbă hulubul să-i sară ochii din cap.
– Mai spre mijlocul desișului de colo, ciripi bietul pițigoi întinzând gâtul și arătând spre un pâlc de pădure mai din vale, locuiesc niște bicisnici ce n-au de niciunele. Nici firimituri, nici niscaiva coji de boabe nu se-ndură să lase prin curte pentru păsările cerului. N-au orătănii pe lângă casă; nici câine, nici mâță nu stă pe lângă ei. Toată ziua lenevesc și umblă de se milogesc la drumul mare doar s-o-ndura vreun drumeț să le-arunce un bănuț. Ba mai sunt și afurisiți de-și trimit copiii prin satele dimprejur, rupți, murdari și ologiți, să capete milă, în timp ce ei stau și dorm toată ziua la foc de nuiele.
– Hai, zi mai repede ce ai de zis, ce ne pasă nouă de niște puturoși? îl întrerupse cotoiul mieunând autoritar.
– Acolo cred că e găinușa voastră, scurtă brusc povestea.
– Aoleu, cum așa? Dacă-i fac felul să o mănânce hapsânii? se sperie Durdulucă. Ești sigur?
– Vă spusei că n-aș băga aripa-n foc că e chiar așa, dar n-are cum fi altfel.
– Hai măi vorbă-nșurubată ce ești, hulubi hulubul, zi odată ce-ai de zis. Nu ne mai fierbe. Aici e vorba de viață și de moarte. Creasta Lolei atârnă de-un… pițigoi. Spune-odată ce știi!
– Vă spui, cum nu, dar zi-i cotoiului să mă slăbească încă puțin că-mi bate și mie inima să-mi sară din piept așa sperietură mi-ați tras.
– Dă-i drumul, rosti cu calm Durdulucă.
Pițigoiul sări din strânsoare drept între cei trei să le arate că n-are niciun gând ascuns.     
– De câteva nopți încoace, cam pe la ceasurile când noaptea n-a plecat, iar zorii nu s-au trezit, îl tot văd pe dihor cum iese din ascunzișurile lui și o ia grăbit spre cocioaba harnicilor de care vă povestii. N-ar avea el treabă-ntr-acolo de n-ar fi rost de vreo puicuță, de vreo găinușă ori de altă înaripată ușor de ademenit. Ori știu sigur-sigur că gospodarii noștri n-au prin ograda lor nici urmă de picior de galiță. Numai de nu o fi prins ori furat de pe undeva vreuna, iar acum o țin închisă.
– De unde știi tu că-i închisă? săgetă aerul cu degetul Durdulucă. Doar ce ziseși că nu fuși pe-acolo să vezi ce și cum.
– Așa-i precum am spus, dar dacă n-ar fi zăvorâtă, demult l-aș fi văzut pe jupânul dihor întorcându-se cu biata în bot. Vine însă mereu cu coada-ntre picioare, fără nicio izbândă. Așa că nu are cum fi decât arestată și bine ferecată de nu ajunge dihorul, cu toată dibăcia lui, să puie laba pe dânsa.
– Bine zice, se entuziasmă hulubul deschizându-și aripile a grabă. Numai Lola noastră poate fi. Să mergem, să mergem degrabă! 
Ca la o comandă, toți trei o porniră cu avânt. Cotoiul printre tufe spre desiș, hulubul zvrr printre crengi spre luminiș, iar Durdulucă, cu pas săltat, pe cărăruie ‘nainte.
– Hei, ho, un’ vă duceți? Încotro? Nu acum! Nu pe-acolo… care pe unde, pițigăi pițigoiul din urmă.
– Ăăă… da, ai dreptate. Ne-am cam pripit. Dar ne e degrabă tare să ajungem la Lola să o salvăm. Arată-ne drumul. Numaidecât.
– Nu, nu, nu m-ați înțeles. Dihorul știe drumul. El vă va duce direct la găinușa voastră. Eu… doar v-am spus ce știu. Dar să nu spuneți nimănui că ați auzit de la mine. Stați colea, frumușel, pitiți pân’ se înnoptează de-a binelea. Apoi așteptați răbdători să se îndese noaptea și în tot ăst timp nu scăpați din ochi scorbura din trunchiul ăl gros. De-acolo are să iasă dihorul. Și când li-ți vedea, să vă țineți după el cu băgare de seamă. Nici prea aproape să vă simtă, nici prea departe să-l scăpați din ochi.  
Pițigoiul nu termină bine de ciripit că zvrrr! o ușchi fără a mai privi înapoi pe-o creangă mai de sus și de acolo dus a fost. Voinicii noștri rămaseră cu urechile încă ciulite și inimile zvăpăiate de câte auziseră. Nu aveau nimic altceva de făcut decât, cu încredere în cinstea pițigoiului, să aștepte noaptea și dihorul. Se traseră mai la fereală într-un loc de unde să poată zări scorbura cu pricina fără a fi văzuți și… se așternură la pândă. Trecu ceva vreme până se petrecu noaptea dar nu de tot, așa cum le spusese pițigoiul când, la un moment dat întunecat…

– Așteptați pe cineva ori pândiți pe oareșcine?, se auzi un glas dulce din spatele lor. 
Dihorul, că doar cine putea fi altcineva, făcuse cum făcuse și auzise tot ce le spusese pițigoiul. Doar nu degeaba era cunoscut drept ăl mai șiret și mai viclean din pădure cu care era totdeauna mai înțelept să nu ai de-a face. Stătea în spatele lor, la o distanță respectabilă, cu ochii mijiți, mângâindu-și mustățile a mulțumire. Durdulucă trase o sperietură bună să-i sară inima din piept, dar își reveni pe dată și, pășind semeț către dihor, grăi fără frică.
– Am auzit că ai ști matale unde zace arestată buna noastră soră, găinușa Lola. Așa e?
– Mda, s-ar putea să știu. Dacă așa v-a spus pițigoiul, așa o fi. Doar el le știe pe toate.
– Ne-ai urmărit!
– Să nu ne legăm de detalii. Voi ați venit neanunțați în pădurea mea, nu eu în ograda voastră, nu-i așa? Era normal să fiu informat. Dar să revenim la oile, pardon, găinile noastre. Dacă aș ști unde este biata voastră soră și v-aș arăta drumul, mie ce-mi iese din asta?
– Ce vrei? îl plesni cu privirea Durdulucă.
– Să zicem… mmm… o traistă de ouă?
– Te lăcomești, dihore!
– O trăistuță, atunci. E bine așa?
Durdulucă se întoarse către prietenii lui să se sfătuiască.
– E un prefăcut, șopti hulubul cam cu noduri în gât.
– Lasă-mă să-i dau o lecție să o ție minte. Nu mă tem eu de un pișicher ca ăsta ce-și măsoară puterile cu găinile. Praf și pulbere-l fac, miorlăi cotoiul tare, să fie sigur că-l aude dihorul.
– Țineți-vă firea, îi struni Durdulucă. Deocamdată nu avem ce face altceva decât să-i cântăm în strună. Nici eu n-am încredere în el nici cât un miez de nucă. Iată cum facem.

Ținură iute sfat adunați grămadă, ținându-se pe după umeri cu mâinile, aripile și labele, așa ca să nu răzbată nicio șoaptă până la dihor. Acesta sta mai la o parte cu sprâncenele ridicate senin, fluierând printre dinți și cătând prin văzduh a nepăsare. „Tot la mine veniți, cu sfatul vostru cu tot”, i se citea pe chip.
– Ne-nvoim, zise așezat Durdulucă. Dar să îngădui până dă hulubul o fugă-n zbor să aducă ouăle tocmite. Apoi, ne duci unde te lauzi că știi a ne duce. Numai după ce-om vedea-o scăpată și sănătoasă pe găinușa noastră îți primești trăistuța cu ouă. Te-nvoiești?
– Dar câtă neîncredere tinere…
– Te-nvoiești au ba? Nu-i fi tu singurul care știe drumul prin părțile astea.
– Mă-nvoiesc, mă-nvoiesc, dar nu mă așteptam ca niște voinici demni de cinste ca voi să fie atât de neîncrezători în cuvântul unui dihor respectabil. Fie, să batem palma, zise cu o grimasă dihorul plesnind cu laba în gol a învoială.
– Să ne așezăm atunci să ne hodinim, cotoi matale colea și jupân dihor mai la vale, pân’ ce hulubul se va sili să facă drumul cât mai degrabă.

Hulubul o și zbughise din aripi de-i merseră fulgii de iute ce-o luă în zbor spre casă. Ajunse nici degrabă, dar nici nu zăbovi prea mult. Doar acum știa toate scurtăturile pe care nu le nimerise la dus. Așa că, nu tare istovit, poposi drept pe pervazul casei și începu a striga într-un suflet.
– Bunicooo, adă o trăistuță cu….
– Ouă?
– Cu ouă… da’ de unde știi?
– Pentru dihor?
– Îhî…
– Lola e la bordeiul neisprăviților ălora leneși?
– Da’ de unde știi bunico toate astea? La ce m-ai mai trimis să mă dau de ceasul morții, să-mi sară inima din piept de spaimă prin străini dacă tu știai de la bun început unde e de mers și ce e de făcut ca s-o aducem pe Lola acasă?
– Nu știam.
– Cum nu știai? Uite că știi!
– Pițigoiul… trecu de dimineață p-aci de luă câteva boabe și-mi spuse că v-a întâlnit și v-a îndrumat. Hai, lasă vorba că nu e timp de pierdut. Ți-am pregătit straița cu ouă, așa mai ușurică, ca pentru tine. Dar mai de seamă și de grijit decât traista e biciușca ce v-o împletii. De asta să ai grijă ca de penele din cap și să o ascunzi ca pe gândurile pe care nu le ai. Înțelesu-m-ai?
– Ce… biciușcă? se holbă hulubul.
Bunica scoase atunci de sub un pled vechi o coardă lungă-mpletită din ceva iarbă tare, după cum arăta. La un capăt era legat un ciuf frumos, mătăsos, de culoarea aurului dat cu miere. La celălalt capăt era legată de un ciot scurt și gros călit în foc, după luciul afumat pe care-l avea. Chiar unde se-mbuca împletitura cu lemnul atârnau ca niște zurgălăi coceni mici, uscați și zornăitori.
– Ce-i asta bunică?
– Ce pare a fi? Ori nu văzuși până acum o biciușcă. Dar nu e orice biciușcă ci una fermecată.
– Ferecată?
– Fer-me-ca-tă, măi hubub. N-auzi bine? Aoleu… cui dau eu pe mână lucruri sfinte. Bagă bine de seamă ce-ți spun că va trebui să-i spui întocmai lui Durdulucă. Cu biciușca asta fermecată, când veți pocni de patru ori așa – și rotind cu dibăcie biciușca deasupra capului smuci o dată scurt pocnind de tremurară ferestrele – se va potoli răul, încuietorile s-or crăpa, vicleniile or lua-o la sănătoasa, iar gândurile strâmbe or să se îndrepte.
Hulubul, care era tot mototolit sus pe grinda casei de la spaima zbiciuirii, îngăimă:
– Cu-cum așa? Toate astea le poate face împletitura ceea de ierburi?
– Nu-i orice împletitură hulub-hulubaș, credincios și prietenaș. Coada-i împletită din patru fire de iederă iernată, zbiciușca din capăt, pocnitoarea, e din mătase de porumb pârguit dată prin apă-nchinată, iar zurgălăii-s de coceni de vârf de brad. Și-acum, zise bunica încolăcind biciușca în traista cu ouă, ține minte ce ai să-i spui lui Durdulucă. 
Întinse mâna iar hulubul, coborând de pe grindă, se piti aproape de obrazul bunicii să nu scape nicio vorbă din ce avea de dus cu el. Bunica îi șopti cu de-amanuntul cum se mânuiește biciușca ca să nu-și piardă din puteri. Îl puse să repete o dată, de ținere de minte, și îi dădu apoi drumul înhămat la trăistuța cu ouă și cu povara biciuștii în gând. Îl duse cu privirea până hăt în depărtare, aruncă după el cu o cruce din vârful degetelor și-l lăsă să se piardă în zare.  

Încă nu se înserase de-a binelea când hulubul, istovit, căzu frânt între cei de-l așteptau, mai să strivească ouăle și să risipească toată strădania. Dihorul, făcând pe uitucul, sări să puie laba pe traistă, dar Durdulucă i-o tăie din scurt.
– Ia-o-nainte dihore, cum ne fu înțelegerea. Iar dacă te-i ține de cuvânt și-om vedea-o pe Lola bine și sănătoasă așa cum te-ai lăudat, ale tale or fi ouăle. Cu traistă cu tot.
Hulubul, când auzi că Durdulucă vrea să-i dea dihorului ouăle cu tot cu traistă, se buluci și se bâlbâi nevoie mare la urechea lui, să-i spună tot ce-l învățase bunica. Doar biciușca era taman pe fundul străiții. Cum s-o dea dihorului? Durdulucă îl liniști din priviri și porniră cu toții pe urma dihorului. Și merseră ce merseră cale destul de lungă și-ntortocheată până ce, într-un târziu, într-un luminiș bine ascuns în adâncul pădurii, dădură peste o dărăpănătură de casă, mai mult adunătură decât loc de trăit omenește. Mai la o parte, sub un morman de crengi și altele de netrebuință, într-o cușcă veche, ruginită dar bine ferecată, sta năpăstuită Lola. Picotea cu ciocul sprijinit în podea, cu aripile lăsate și penele murdare, supărată și pierdută. „Lola, Lola!” o strigă șoptit Durdulucă, dar ea nici că se clinti, nici că-l băgă-n seamă-n vreun fel. Pe când se-nvârteau tustrei pe lângă Lola cea ferecată și nesimțitoare – dihorul stătea mulțumit mai la o parte așteptând ocazia să-și ducă planurile la îndeplinire, să se aleagă cu ouăle dar să pună laba și pe găinușă – din cocioaba cea înhâită ieși o urâciune de bărbat cu o custură în mână. Puse mâna pe o piatră de-i veni prima la mână și ascuțind cu dânsa tăișul căta spre cotețul găinii bodogănind. „Destul nădăjduirăm și așteptarăm să faci niscaiva ouă, mulțămită pentru toată omenia ce ți-am dat-o că te-am adunat de pe drumuri. Dacă rânduiala oautului n-o știi, ei lasă că la ciorbă o să te descurci de minune”. Dihorul simțind că a venit momentul să-și ducă planul la îndeplinire smuci traista cu ouă din mâinile lui Durdulucă și se arătă mieros în fața omului.
– Ziua bună, gospodare! Te văd om milostiv și drept. Nici că se putea să nimerești mai bine o zi ca asta. Tocmai ce treceam pe cărare când te auzii. Din întâmplare, traista ce o port e plină cu ouă. N-ai vrea să-ți primești plata pentru binele ce-l făcuși netrebnicei ăsteia și să mi-o lași mie în seamă să o duc la târg? zise dihorul cu dulceață întinzând amărâtului straița deschisă cu ouăle la vedere.    
Harnicul se uită în traistă și gândindu-se la câtă trudă ar fi fost să o pună pe găinușă în oala de supă, se învoi. Durdulucă simți atunci că nu mai e loc de așteptat și scoțând biciușca se priponi în mijlocul ogrăzii, taman între omul cel leneș și dihor. Uitai să vă spun că, pe drum încoace, citind el pe dihor cât îl duce pielea, scosese biciușca din traistă și și-o înfășurase pe după mijloc, la îndemână de scos și pocnit.
– Hoo, pârdalnicilor, că nu-s toate rânduite după chipul și asemănarea voastră, leneși și bârfitori ce sunteți. V-ați făcut stăpâni pe avutul altuia și profitori după necazul visătorului la mai bine? Ia poftiți de luați din vârful biciuștii de-nvățați minte a nu mai înșela și umbla după câștig fără trudă.
Și strigând acestea, Durdulucă șfichiui spre leneș adormindu-l pe loc. Apoi, trosni încă o dată spre dihor de-l încremeni de spaimă și-i împrăștie ouăle cât era curtea de mare de praful se-alese de ele. Păși hotărât până în fața cătrețului unde zăcea Lola ca fără suflare și zbici încă de două ori. O dată spre poarta cotețului de sări desferecată ca făcută din paie și încă o dată către Lola de o trezi din amorțire.  
– Dragii mei, Durdulucă, cotoi-motănaș, hulub-hulubaș, cât mă bucur să vă văd, parcă mă trezii dintr-un vis urât. Unde mă aflu? Doamne, ce e cu penele mele, unde am stat închisă? Ce-i cu momâile alea căzute pe jos, spuse Lola holbându-se la leneșul nostru și la dihorul ce stăteau întinși în mijlocul ogrăzii, ca fără suflare.
– Ei, lasă că-ți povestim noi.  Nu ne lipsea toată cărăbăneala asta și avem a te muștrului, de bună seamă, doar să fugim cât mai degrabă de aici. Hai, nu mai zăbovi! Să ne facem pierduți până nu se trezesc urâciunile astea, miorlăi cotoiul pășind dezgustat peste dihor.
– Haidem! Și luând-o de subțiori pe Lola, Durdulucă, urmat îndeaproape de hulub și cotoi, se pierdu înapoi în desișul de unde veniră. Drept spre casă, fără a se mai abate niciun pas.

 ***

De pierde-vară al nostru ori de dihorul cel viclean nimeni n-a mai căutat să afle ceva. Or fi tot acolo unde-i lăsară voinicii noștri, cu aceleași obiceiuri și aceleași metehne. Că, de! Traiul pe cârca altora greu se lasă, iar munca mai că-ți vine a o da celor pricepuți. 

Cum, necum, Durdulucă împreună cu tovarășii săi ajunseră cu bine și voie bună acasă. Lola fu primită cu lacrimi de bucurie și îmbrățișări în ograda de unde plecase pe veci pentru a se face vulturiță. Ce să vă spun mai mult decât că Lola, de emoție și recunoștință, nu se putu ține și dădu fuga-n cuibarul pe care-l lăsase și făcu iute câteva ouă mari și gălbioare, iar bunica le luă așa proaspete și, punând de un cozonac puhav auriu, se ospătară cu toții de bucurie. Bunicul scoase o ulcea de vin de zile mari și stând zâmbitor pe prispă dădea din cap de atâta mirare și bucurie. De după șopron, ca un alai de pețitori, ieșiră purcelul Țuș, vreo câteva bibilici ce se-ncurcau printre picioarele văcuței Cicoarea și căprița-n salturi. Aveau un dar a-i face găinușei noastre. Cât fusese Lola plecată, mai de dor, mai de nădejdea că va veni ziua în care s-a-nturna în ogradă, îi împletiră un scrânciob de huțuțat. Din cozi uscate de ai împletiră două coarde lungi și trainice să-l poată agăța în fundul curții de-o creangă de cireș. Iar din niște coceni de porumb trași prin mijloc cu o rudă dreaptă de alun, de-ntins fasolea, îi făcură un fuștel numai bun să se cocoațe Lola, ca după firea găinilor. De bună seamă că bunicul le dăduse o mână de ajutor, că prea era meșteșugit și toate se potriveau unele cu altele. 
– Iaca Lola, când îi vrea să zbori vulturește, doar te suie în hinta ce ți-o făcurăm. Iar noi te dăăăm și te tragem cu dânsa, tu numai să închizi ochii și să întinzi aripile să poți da ocol pe după toate piscurile, guiță Țuș cu urechile date pe spate de dragul ei.
Și-i legară scrânciobul în fundul curții, de cireș, cu fața la munte. Iar Lola mai mergea din când în când de se huțuța și cădea pe gânduri privind spre piscul din față și la vulturul ce cobora în fiecare zi în zborul lui fără griji. Dar Lola nu mai credea asta. Așa că mergea să zboare tot mai rar, până uită cu totul de vulturie. Mai ales că de la o vreme cocoșul cel pintenat și pieptos se plimba tot mai țanțoș prin preajma ei. Iar Lola, tot mai împănată și mai ochioasă, îi dădu de lucru bunicii cu un rând de boboci gălbiori, pufoși, și primăvăratici, ieșiți dintre ierburile livezii-nflorite, de nu se mai săturau toți ai casei cătând după ei.

Și c-o pană de porumb, v-am scris tot ce-aveam de gând. Ah, și încă ceva. Să nu credeți că Lola nu mai căta pe sus, după vultur. Ba bine că nu… Doar că nici el nu se lăsă mai prejos și, de la o vreme, cobora din vârf cu doi hultani mai golași în urma lui, de-i învăța să se țină cu aripile-ntinse pe sus. Atât fu ce-avui de spus.        

2 gânduri despre „Biciușca fermecată

  1. Foarte-foarte frumos basm, dar și felul tău de a povesti înfrumusețează narațiunea! Citeam și râdeam de peripețiile Lolei și ale lui Durdulucă. 🙂 Felicitări!!

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat:
search previous next tag category expand menu location phone mail time cart zoom edit close