Durdulucă în strămoșia blajinilor (I)

Strămoșia blajinilor

Bună vrerea,

tuturor, mai mici, mai mari, mai crescuți sau doar școlari, voie bună împreună să aveți lună de lună! Iar de la mare la mic, ca să nu vă plictisiți, zilnic mai citiți un pic.

Fiecare ține în buzunarul secret poveștile cu care a crescut. Balaurii pe care i-a învins în gând. Mările pe care le-a traversat cu corăbiile imaginare. Munții prin care s-a întrecut cu vrăjitoarele. Furtunile pe care le-a îmblânzit cu o crenguță magică crescută lângă un izvor fermecat. Sau doar curtea în care se sfătuia cu cățelul cel înțelept, vorbitor al tutror limbilor insectelor. Să nu-mi spuneți că această lume nu există. Nici voi nu credeți așa ceva. Să-i spunem… „strămoșia blajinilor”. Pentru că în acest ținut totul este vechi și neschimbat de când lumea. Cu toții ne naștem prima dată pe acest tărâm. Deci, cum poate fi altfel decât cald și blajin? Acolo, firele de iarbă se invită unele pe altele politicos când ies din pământ, picurii de ploaie își cer scuze dacă stropesc prea tare, iar Soarele nu e nici prea sus, nici prea jos, cât să le fie puilor cald și izvoarelor răcoare. În strămoșia blajinilor, bunicii locuiesc ici colo pe unde au drum nepoțeii, părinții prin restul locurilor pe unde n-au voie năpârstocii, dar sunt nelipsiți, iar câinii și mâțele sunt țapii ispășitori ai tuturor năzdrăvăniilor. Cuvintele sunt neschimbate de când lumea, limba de neînțeles pentru cei mari și ocupați, iar toate gardurile din spatele curților au câte o spărtură secretă prin care se trece spre câmpul de bătaie.

Astăzi, 2 aprilie (ziua de naștere a scriitorului danez Hans Christian Andersen, celebru pentru minunatele sale basme), e ziua cărților pentru copii. Copii de tot felul, aș adăuga. Basmele nu sunt doar despre personaje fantastice, despre povești incredibile, despre timpuri uitate și locuri neștiute. Ele sunt și despre limba în care sunt scrise. Veche, nouă, regională sau de circulație mai largă toată, toată această limbă oricare ar fi ea, este de fapt patria basmelor. Felul în care se aranjează cuvintele, în rime sau fraze lungi, face imaginația să vadă „la propriu” vârfuri tăioase, neguri reci sau mări întinse. Nume contorsionate pun fețe pe chipurile zmeilor, iar apelative șoade fac din buruieni banale ierburi miraculoase. Poate mai mult decât orice, realitatea unui basm există în spațiul limbii sale. Încă o dată spun, oricare ar fi ea. Aceasta e limba în care vorbesc blajinii în strămoșia lor: limba veche a basmelor.

Din astfel de gânduri a apărut basmul-teatru pentru copii de tot felul „Durdulucă în strămoșia blajinilor”. De când nu v-ați mai împiedicat de o tufă de „hășmăciucă”? Dar vreo „farmazoană” ori vreun „șișcoi” de când n-ați văzut? Știați că pe „Vârful Singurăciunii” stă o babă – Baba Șuia – închisă în „Șura Vuii”? Dar de „Ruptu pământului” ați auzit? Când ați ascultat ultima dată un cârd matinal de „zumzari”? Nu știți ce-s „zumzarii”? Ei…, pe asta chiar n-o mai cred.

Vă las să vă descurcați cum puteți prin strămoșia blajinilor cu Durdulucă, cu Băbuț și Moșneguța și cu câte alte întruchipări aievea pe care dacă nu le-aș fi văzut cu ochii mei nu vi le-aș povesti.

(„Durdulucă în strămoșia blajinilor”, teatru-basm pentru copii de tot felul. Fragment din Actul I, Scena 2)

POVESTITORUL TICHIU.

Toată-toată strămoșia suferea cu blânde lacrimi. Aștepta ca sora Lunii să se întoarcă și să scape din prinsoarea vrăjitoarei. Ca afurisenia Hârcii să se spulbere-n bucăți, cineva cu îndrăzneală și cu inimă curată trebuie s-o ia de hăț. După multă vreme tristă, Luna Bună îl trimite pe voinicul cât o nucă, băiețelul Durdulucă. Misterioasa-i misiune e pe cale să înceapă. Ascultați cum s-a întâmplat!

Hăt mai bine dup’ un an,
primăvara-n reverie
se topise timpurie
într-o vară colorată
în nuanțe de șofran.
 
Toamna numai ce-ncepuse,
dând prin fructe tinerele
rumene dulcegării,
că într-un miez de dimineață
cu zumzári[1] păzind de soare,
prin ierbatica livadă,
nu cuuumva, ca din greșeală,
vreo mai caldă rază-n treacăt,
zbenguită, să doboare
lichefiatele bobițe
de pe frunzele-aurii.
 
Într-o așa o dimineață
s-a întâmplat minunăția,
de avem ce povesti.

Şi în toată zumzăiala,
lângă un ciuf de hașmaciucă[2],
ori grăbită, ori pripită,
sau din mult prea multă grijă,
neștiind un’ să se ducă,
o plămadă aurie de lumină însorită
se încurcă într-o urzică.

[1] dacă vă întrebați ce sunt zumzárii, ei bine, sunt acele multe și invizibile gâzuțe ce bâzâie în diminețile însorite prin iarba udă și lucitoare.
[2] hașmaciucă (reg.) - erbacee aromată, cu flori albe, îngrijită prin grădini; e plăcută, mai cu seamă, când prin strachini cu bucate, printre gusturile toate, se amestecă discretă colorând îmbucătura.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat:
search previous next tag category expand menu location phone mail time cart zoom edit close