Autoportret contre-jour

teatru scurt într-un act și trei scene
de ROC

Personaje

Jo: o tânără ce urmează cursurile Școlii Populare de Arte. Săptămânal, după orele de program. Casieră la un supermarket.
Maestrul: un pictor consacrat, fost profesor universitar, retras din activitate. Predă un curs de desen la Școala Populară de Arte. Săptămânal.  
Jurnalista: o ziaristă ambițioasă, critic cultural la o revistă internațională.  

Scena 1

(O sală cu ferestre mari, fără perdele. Maestrul se plimbă printre cursanții ce desenează concentrați. Pe un piedestal, în mijlocul încăperii, un fragment dintr-un vas mare de lut, spart.)  

Maestrul: Este cel mai bun exercițiu pe care îl puteți practica. Sugerați întregul prin ceea ce lipsește. Nu din ceea ce e vizibil.
Jo (fără să ridice capul din planșă): Mai exact? 
Maestrul (cu spatele la sala de curs, aplecat peste piedestal): Ce vedeți când priviți prin spărtura vasului?
Jo: Geamul.
Maestrul: Aduceți spărtura până în fața ochilor, sub nas. E mai clar așa? 
Jo: Geamul da. Vasul nu.  
Maestrul: Exact. De ce vedem geamul mai clar?
Jo: Pentru că vasul e spart. (râsete)
Maestrul: De unde știți că e spart? Ce înseamnă spart? 
Jo: Pentru că… trece lumina?
Maestrul: Corect. Asta să desenați. Trecerea luminii prin spărtura vasului. Restul se va intui. Nu vă concentrați pe ceea ce e evident. E un exercițiu bun pentru când vom ajunge la portret, nud și, în final, la autoportret. 
Jo: Pe astea cum le spargem? (râsete, din nou)
Maestrul: Te asigur că-s gata sparte… Puteți exersa și acasă. Luați o sticlă de bere, o cană. Orice vas. Spargeți-l și așezați-l pe pervaz. Desenați ceea ce trece prin noua formă. Orice spațiu devine manifest în măsura în care se lasă acaparat de mediile înconjurătoare.
Jo (dându-se doi pași înapoi): E bine?
Maestrul (aruncând o privire): Marginile sunt prea conturate. Scot vasul din lumină. E izolat. Dacă nu era spărtura, da, era bine. Așa, contre-jourul trebuie temperat.
Jo: Cum adică?
Maestrul: Imaginează-ți că iei vasul în mâini. De unde îl apuci? De lut sau de granița lui de lumină? Ce simți între palme? Vasul sau spațiul din jurul lui?
Jo: … și spărtura? 
Maestrul (rotunjind o formă între palme): Exact acolo îți vine să pui mâna. Așa-i? Să-l apuci de ceea ce lipsește. E doar un gol într-un alt gol între palmele tale în formă de vas.
Jo: Și cum ar trebui să desenez asta?
Maestrul (ridicând vocea spre sală): Înfrânați-vă creionul acolo unde nu mai știți cum să reprezentați. Schimbați unghiul. Puneți-vă în locul luminii și înconjurați obiectul. Găsiți-i porii. Intrați. Căutați să ajungeți în același punct din altă direcție, din altă perspectivă.    
Jo: Chiar trebuie să fie atât de complicat? E, totuși, doar o oală spartă…  
Maestrul (înflăcărat): …dar e! E oala, dar e și spărtura. Amândouă sunt. Asta e problema. Asta e problema unui pictor. Dublele, triplele, cvadruplele existențe. Și un singur timp. 
(în sală se murmură a nerăbdare) Ah, da, timpul. Ne vedem săptămâna viitoare, dragii mei. Exersați spărtura. Ca să putem trece la reprezentarea chipurilor umane, (murmurând doar pentru sine, cu spatele la sala de curs) atât cât le putem desluși. 
Jo (strângându-și foile): Și cine nu termină natura moartă?
Maestrul (fără să se întoarcă): Vom lucra portret și autoportret.
Jo: În paralel? 
Maestrul: Nu există natură moartă, doar omorâtă, iar axioma paralelelor nu se aplică la oameni. Destine ce trec unele pe deasupra celorlalte, ca avioanele pe culoare de zbor suspendate la altitudini diferite, pot ateriza  brusc pe aceeași pistă. Dintr-o stare de urgență, într-un buzunar al timpului. (întorcându-se) Oh, ai rămas doar tu?
Jo (gata de plecare, ținând foile strâns la piept): Să știți că aș vrea să vin mai des la cursurile dumneavoastră. Dar mă întrețin singură, lucrez la un supermarket. (plecând capul) Casieră. Dar să știți că…
Maestrul: Nu te scuza, nu fi comună. Fă tot ce poți și nu te justifica. E de ajuns. Am să trec să-mi cumpăr tutun când ești pe tură. (zâmbind) Poate îmi faci o reducere.

Scena 2 

(Acasă la Maestru. E izolat de câteva săptămâni. O boală ciudată s-a răspândit cu repeziciune în lume. S-a instituit starea de urgență. Cei încă sănătoși  sunt țintuiți în case, iar cei infectați în spitale. Școala s-a închis. Jo, înrolată ca voluntar într-o organizație de ajutorare a bătrânilor, face vizite la domiciliu.)

Jo (stând școlărește în mijlocul camerei): Vrei să fii profesorul meu de desen?
Maestrul (preocupat să ude florile din geam): Nu sunt deja?
Jo: Școala s-a închis. Cursurile nu se vor relua anul acesta. Pandemia ne-a spart gașca și nimeni nu știe când și în ce formă se vor relua. De ce să așteptăm? Tu nu poți ieși din casă din cauza vârstei, iartă-mi franchețea. Astea-s regulile. Dar eu te pot vizita zilnic. Ca voluntar. Te trec în evidențele Organizației, la nevoi speciale, și vin când vrei tu. Mă suni și vin. Și chiar îți aduc ce vrei.
Maestrul: N-am nevoie.
Jo: Știu, n-am vrut să sune așa. Doar îți propuneam o formulă în care să-mi fi profesor în continuare. De fapt ceva mai mult.     
Maestrul: Crezi că m-ai putea face celebru cu talentul tău? (închide un ochi și măsoară cu mâna întinsă tablourile lui agățate peste tot pe pereții camerei)  
Jo: Doar așa te-ai învoi? Ești arhicunoscut. Ce faimă ți-aș mai putea aduce eu? 
Maestrul: Timpul meu a trecut și, sincer, mi-e lene. Poți să desenezi după bunul tău plac. Va fi bine. Vei avea și admiratori. Sigur, eu nu mă voi număra printre ei, dar …
Jo: Dar despre asta e vorba. Să te numeri, cândva, printre ei. Vreau să te mândrești cu mine. Când te va întreba o jurnalistă tânără, așa cum sunt eu acum, dacă e adevărat că mi-ai fost maestru, tu să zâmbești afirmativ (face o piruetă și, sărind în fața unui tablou reprezentând un nud, îi întretaie privirea). La un vernisaj de-al meu la care tu vei fi foarte bătrân și foarte-foarte invitat. La…  Milano, da, acolo se va întâmpla. Cândva. Vrei? 
Maestrul (ocolindu-i privirea): De ce? Spuneai că vrei să te învăț să desenezi. Ai schimbat scopul întâlnirii noastre. Ce are a face faima cu lecțiile?
Jo (redevenind serioasă): Mi-ar fi și mie lene. Să depun tot efortul, să te suport cu toată aura ta de pictor exponențial, iar la sfârșit să mă aleg doar cu abilitatea de a-mi face perfect autoportretul? Ar fi cam puțin.
Maestrul: Milano… ce știi tu despre ceea ce reprezintă Milano în artă. Bisi, Filippini… Ești o alintată. De-li-cios. 
Jo: Așteaptă un moment… o secundă… gata. Am găsit. Impresioniști. (îi arată cu elocvență telefonul mobil) Wikipedia. 
Maestrul: Mi-am dat seama. N-ai țigări? Am rămas fără. De două zile.
Jo: Îți aduc. 
Maestrul: Luigi arhitect, Michele gravor, mai e și Giuseppe. Toți Bisi. Au fost și pictori pe deasupra, e adevărat. Pre-impresionism. Francesco Filippini peisagistul Lombardiei.  El, da, impresionist. A luat mult din maestrul lui, Cremona. Tranquilo Cremona, pictorul. Nu Luigi, matematicianul, fratele… De unde să știi tu toate astea? Ai nimerit, oarecum, perioada. Bravo! Wikipedia… ajută în lipsă de altceva.
Jo: Eu mă gândeam că m-ai putea învăța ceva mai expresiv, mai din prezent, mai viu. Nu ești faimos pentru cunoștințele tale, evidente, în istoria artei. Tehnica ta mă interesează mai mult. 
Maestrul (curtenitor): Mă flatați domnișoară, indiferent la ce v-ați referi. 
Jo: Nu fi comun! 
Maestrul: Nimeni nu-i perfect. De aceea țin să-ți atrag atenția că portretele perfecte sunt lipsite de valoare. Asta în cazul în care ar exista. Un portret bun, sănătos, pe care să-l simți cum te apucă de ochi, este unul care surprinde imperfecțiunea. Consider-o prima lecție. 
Jo: Cred că propunerea mea este un târg cinstit. Eu învăț sârguincioasă să desenez, așa cum spui tu, iar la sfârșit te mândrești cu mine. Ce zici?
Maestrul: Te-ai gândit că s-ar putea să mor până să-ți iasă ție autoportretul?
Jo (luându-l de mână): Te alinți.
Maestrul (distant): La vârsta mea?
Jo: Mai ales la vârsta ta. Când persoanele reale se împuținează în jurul tău și trăiești, ca tine, mai mult printre personaje, simți nevoia să înșeli viața. Cumva, cu cineva. Însă doar tu îți ești la îndemână.  
Maestrul: De unde ştii tu toate astea?
Jo: O cheamă „Alintia”. Toți înșelați cu ea. Iese la sfârșitul reprezentației dintre decoruri „Narcis și Alintia”. Ce nume de tablou renascentist. Există un asemenea tablou? Tu ar trebui să știi. Dacă nu, va fi capodopera noastră nesemnată. 
Maestrul: Ce vrei să spui?
Jo: Mă înveți să desenez. Am atâtea în cap. Ajută-mă să le pun pe hârtie. Pe pânză apoi, pe hârtie prima dată, cu creionul. Așa se începe, parcă… Acum ai și timp. Amândoi avem.
Maestrul: Mda, dar din motive diferite. 
Jo: Nu te plânge. Nu, nu, altfel mi-ai spus… „Fă tot ce poți și nu te justifica”, așa era.
Maestrul: Nu ai vrea, mai bine, să te învăț să scrii? E tot cu creionul, tot pe hârtie. Și tot cu linii se face. Mai toate curbe, ca ale nudurilor (arătând spre tablou). Deci, în esență, e același lucru. 
Jo: Știam că te gândești la asta. 
Maestrul: Și la asta.
Jo: Nu sunt pudibondă. Intuiești că mă vei putea avea. Te voi avea și eu, stai liniștit. Ți-am spus că e o ofertă cinstită. Doar să mă înveți să desenez. Acum am timp. Tu n-ai oricum altceva mai bun de făcut.
Maestrul: Ce te face să crezi asta?
Jo: Eu nu cred. Simt. Știu. Nu are cum fi altfel. Astea sunt lucruri la care tu nu ai avut timp să reflectezi. Nici nu-ți dai seama că nu mai ai altceva mai bun de făcut. Inerția ți-a luat-o înaintea timpului. 
Maestrul (măsurând camera cu pasul): Te-ai întrebat de ce toți marii artiști au pictat nuduri celebre?
Jo: Toți? 
Maestrul: Da, toți. Nudul nu ține de lipsa hainelor. 
Jo: Lucrătura sau modelul dă celebritatea?
Maestrul: N-am să cad în capcana asta.
Jo: Învață-mă să desenez. Vreau să fac nuduri de bărbați, în creion. Să devin celebră pentru nudurile mele de bărbați, în creion, iar tu să fii mândru de mine. Și să o spui, bineînțeles. Altfel… 
Maestrul: Îți dai seama ce îmi ceri? Ești o necunoscută. Eu sunt…, și nu că vreau să mă laud, dar așa stau lucrurile. Am pus o viață cărămidă peste cărămidă, eu am fost mereu… 
Jo: Tu vei fi modelul meu. 
Maestrul: Ești nebună. Sunt un pictor consacrat. Nici să nu te gândești că ți-aș putea poza. 
Jo: Dezbracă-te. Vreau să te desenez. 
Maestrul (amuzat): N-ai cum. (îi arată cu gesturi largi tablourile lui de pe pereți) Habar n-ai!
Jo (înfruntându-l): Atunci, învață-mă! Mă dezbrac. Fă-mă! Pentru început, în creion.

Scena 3

(Milano, după mulți ani. Jo se întâlnește pe terasa unei cafenele cu o jurnalistă.)

Jurnalista (îi întinde mâna cu jovialitate): Ah, ce mă bucur că am reușit să ne întâlnim.
Jo: Da, da, prefer o discuție la o cafea, într-o după-amiază Milaneză însorită, în locul unei așa-zise întâlniri virtuale. În ciuda tuturor avantajelor, tehnica și-ar fi luat tributul dacă am fi recurs la un interviu la distanță. Odată eram și eu conectată permanent. Între timp am reînvățat să gust realitatea.
Jurnalista: Un lux pe care eu nu mi-l permit.
Jo: Încă…  (frunzăresc amândouă meniul)
Jurnalista: Vă mulțumesc, chiar vă sunt recunoscătoare că ați acceptat invitația revistei „Arta Contemporană”. Vă urmăresc expozițiile, am scris despre dumneavoastră. 
Jo: Știu, vă citesc cronicile. Îmi întoarceți pictura pe toate fețele. Dar… îmi place ceea ce vă trezește, recunosc. 
Jurnalista: Pictura dumneavoastră are multe valențe, poate fi interpretată din perspective culturale diferite. În contexte diferite. Nu aparțineți unui curent anume. Vă exprimați în fiecare tablou altfel, unic.
Jo: Semnătura mea e transformarea. Îmi place să cred că acest mesaj a ajuns la public și la critică. 
Jurnalista: Într-adevăr, aveți o semnătură ce a transformat piața și umple casele de licitație. 
Jo: Sunteți prea amabilă. Noutatea vinde. 
Jurnalista: Și misterul. V-am invitat și pentru a deconspira, apropo de contextul lucrărilor dumneavoastră, speculațiile din jurul celui mai faimos desen semnat de dumneavoastră: „Maestru nud”. S-a vândut recent, la Milano, în cadrul unei licitații de artă contemporană a Casei Pandolfini, pentru o sumă record. Subiectul merita o discuție tête-à-tête, ca între femei, nu credeți?  
Jo: A da…, „Maestrul”… (trăgând urme cu lingurița în spuma cafelei) Cred că în acest caz e vorba de personaj. E meritul personajului.
Jurnalista: Sunteți modestă. Să fie adevărat că maestrul, autorul celebrului autoportret intitulat inexplicabil „Alintia”, v-a pozat pentru acest desen în ultimele săptămâni de viață? Sau ne găsim în fața unei metafore personificate? 
Jo: A fost uriaș. L-am cunoscut în anul cu pandemia. Ce mai nebunie a fost. Cred că vă amintiți. Chiar aici, la Milano.
Jurnalista: Cum să nu?! Deși a trecut ceva vreme, eram copil pe atunci. Dar îmi amintesc foarte clar. La știri se anunța zilnic numărul morților. Ni se cerea să stăm acasă. Mi-a rămas în memorie sunetul megafoanelor de pe mașinile de poliție: „State a casa! State a casa!”   
Jo: Mă înrolasem într-o organizație… Ca voluntar. Așa l-am cunoscut. Așa l-am cunoscut cu adevărat. Pe el nu l-a atins izolarea. Parcă, dimpotrivă, avea în sfârșit spațiu. Aer și spațiu. Așa l-am cunoscut. Dimensiunea la care a gândit și a creat de-abia acum începe să se vadă. 
Jurnalista: Deci… e el…
Jo: Nu știu dacă aș fi reușit să-i surprind esența.
Jurnalista: Păstrați în continuare misterul. Esența?
Jo: Da, ceea ce e intim imperfect și imuabil. Irepetabil. Deci, neapărat transmisibil. Până acolo trebuie pătruns. Asta-i de căutat într-un portret, la un nud… Mult mai greu într-un autoportret. Așa spunea… (își ferește privirea)
Jurnalista: De ce un desen în creion? V-ați afirmat ca pictoriță a culorilor masculine. Sunteți creatoarea conceptului „male color”. Vă jucați vizual cu un cuvânt în două culturi. „Male”. După ce ați expus la Londra cu acest titlu, aceeași expoziție ați intitulat-o la Milano „colore del male”. 
Jo: De ce în creion!? Cred că ați răspuns deja. Și da, sunt o pictoriță a nuanțelor neexprimate. Ceea ce nu poate exprima o cultură acum sau aici, va reuși o alta cândva sau altundeva. Axioma paralelelor e valabilă doar în geometrie, chiar și acolo numai în anumite condiții. (ridicându-se) E singurul meu nud masculin în creion.  

(Murmurul cafenelei ia locul conversației. Nota de plată, pe bonul imprimat alb-negru, are dungi verticale roșii. Hârtia din casa de marcat e termosensibilă. Jurnalista se concentrează să deslușească prețul ilizibil al consumației.)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat:
search previous next tag category expand menu location phone mail time cart zoom edit close