Meniu
Meniu
Astăzi facem cunoștință cu Vasile Andreica – poet, dramaturg și traducător. Originar din Satu Mare, Vasile Andreica a activat în domeniul jurnalistic înainte de a-și începe activitatea literară. A debutat cu volumul de poezii O carte de poezie, lansat în 2020. Cartea cuprinde poezii scrise în diverse stiluri, predominante fiind sonetele în stil elisabetan, însă sunt prezente și poeme în vers liber. Pe lângă activitatea sa literară, Vasile Andreica a lucrat ca jurnalist și webmaster la publicația Informația Zilei din Satu Mare, manifestând un angajament activ în presa locală.
Interviul de astăzi ne deschide o fereastră către sufletul poetului, dezvăluindu-i pasiunea pentru scris și dedicarea în lumea literară.
Carla Seleșiu: În pregătirea acestui interviu, am pornit de la informațiile publice disponibile, însă aș dori să vă las pe dumneavoastră să ne spuneți cine este Vasile Andreica.
Vasile Andreica: Asta îmi amintește o arie din Boema care zice așa: „Cine sunt? Sunt un poet. Ce fac eu? Scriu. Și cum trăiesc? Trăiesc… în fericita-mi sărăcie risipesc rime și imnuri de dragoste.” Cine sunt? Un tip care și-a depășit „valoarea estimată” ca persoană cu handicap neuromotor, cred: am lucrat în presă mai bine de două decenii, am cunoscut oameni celebri și oameni faini (două categorii care nu se suprapun întotdeauna), am scris și tradus cât mi-a picat bine – cu oarecare succes – și am iubit cât a-ncăput. Sper că mai am timp pentru una-alta.
C.S.: Debutul dumneavoastră a avut loc cu volumul de poezii O carte de poezie. Ca traducător, ați adus în atenția publicului mai multe volume, printre cele mai recente fiind Măruntaiele minții se află în inimă de Friedrich Nietzsche, pe care l-ați tradus și prefațat. Având în vedere activitatea dumneavoastră atât ca poet, cât și ca traducător și dramaturg, cum vă definiți în primul rând?
V.A.: O să fiu foarte sincer cu tine – oricum m-aș defini ar fi fals, pentru că odată ce te-ai definit devii un fel de exponat de muzeu, nu mai poți să ieși din categoria în care singur te-ai băgat și, dacă încerci cumva s-o faci, ți se suie lumea-n cap. Ca scriitor nu am premeditat nimic. Primul volum s-a născut dintr-o mare și poetică dragoste, piesele de teatru le-am scris în 2013 pe parcursul unei singure luni, al doilea volum de poezie – Esența vie – a fost o completare a primului și a purtat povestea până la finalul ei, apoi am publicat acele scrisori din fericire rămase salvate pe un blog arhivat, iar acum am adunat poeziile ultimilor 3 ani. Am tradus fie la cererea editurilor sau autorilor, fie de dragul exercițiului. Nietzsche a fost realmente o pasiune și s-a ivit ocazia să publicăm caietul lui din cel mai important an al vieții și carierei sale, când a avut povestea aia nefericită cu Lou Salomé, care sunt convins că l-a marcat și l-a înrăit. N-am premeditat nimic, sunt un om care scrie când simte că are ceva de spus și traduce când i se pare frumos sau interesant proiectul. Să știi că au fost traduceri pe care le-am refuzat, chiar dacă ar fi fost bine răsplătite.
C.S.: Din ce se naște poezia dumneavoastră?
V.A.: Cioran zicea așa: „Orice gând provine dintr-o senzație contrariată.” Cam așa se întâmplă și cu poezia, ea este rodul unei emoții, al unui răspuns la contactul nemijlocit cu realitatea propriei simțiri. Nu cred în poetul profesionist, care își impune teme sau program de lucru. Am scris cândva că poezia este savurarea unei impresii sufletești. Bine, felul în care o prezinți ține și de cultura și dexteritatea ta. Mie îmi place Shakespeare și forma de sonet elisabetan. Dar poezia își impune ea însăși forma potrivită. Important e să aibă încărcătură, să simtă cititorul că acolo nu e doar o gimnastică formală sau o simplă consemnare prozaică. Prea multă poezie contemporană e pură proză prezentată în vers alb. Ceva trebuie să cânte acolo, să bată un clopot (ring a bell, zic englezii), e ceva liturgic în actul poetic.
C.A.: Ce rol joacă în scrierile dumneavoastră poveștile pe care le descoperiți la alții?
V.A.: Au și ele rolul lor. Ca jurnalist de formație, sunt un curios și aflu povești și întâlnesc suflete. Literatura nu poate fi doar autoreferențială. Am spus povești în Scrisori, am pictat suflete în cărțile de poezie. Desigur, există și marile povești ale istoriei și cele din capodoperele clasice. Casandra din monologul teatral e un amalgam de povești ale unor femei nefericite. Povestea pokeristului din piesa Regele și regina e bazată pe un caz real. Poate n-ar strica să reeditez volumul de teatru, dar nu o voi face dacă nu scriu măcar două texte noi.
C.S.: Sentimente la dozator – un volum, o radiografie a emoțiilor. Cum a început acest volum?
V.A.: Dacă te uiți pe pagina de titlu, vezi o electrocardiogramă, deci e inspirată caracterizarea ta. Cum a început? Practic, a continuat firul creativ din Esența vie, dar poți să spui că și-a avut începutul în poezia care îi servește drept prolog, unde apare sintagma din titlu, care mi s-a părut atât de concisă și izbitoare încât am știut de atunci – de prin 2022 – că ăsta va fi titlul următoarei cărți. Materialul s-a scris în timp, cu valurile de inspirație, dar uite că a ieșit o carte coerentă, cu poveste, cu mesaj, un fel de colier de perle bine închegat.
C.S.: Volumul este împărțit în trei părți: jurnalul creatorului de muze, lada de zestre a domniței r. și gânduri de privitor la jocul vieții. Care este povestea din spatele acestor titluri?
V.A.: Prima parte e un caleidoscop de iubiri pasagere, estetice, să zic așa, întâlniri care îl fac pe poet să transforme femeia din fața inimii lui într-o muză care-l incită la creație. Partea a doua am dedicat-o integral unei doamne pe care o iubesc din toată inima, prietenă de idei, inspirație și delectare vizuală, soră de suflet aleasă și nu născută, al cărei nume e evident pentru cine cunoaște filmele românești cu haiduci. Toate poeziile de acolo sunt provocate de ea și izvodite pentru ea. A treia parte e mai introvertită și mai filosofică, uneori autoironică și cinică, alteori expansivă și mărturisitoare, o coborâre a minții în ea însăși până la punctul final al resemnării și împăcării cu sine. E un parcurs dinspre iubirea risipitoare spre iubirea matură și rodnică, ducând în final spre acea iubire a sorții (amor fati) de care se agăța Nietzsche cu disperare existențială. Iar epilogul e ceva cumva altceva, concluzia întregului parcurs poetic.
C.S.: Din câte știu, sunteți un iubitor al prozei și poeziei sud-americane. Ne puteți dezvălui preferințele dumneavoastră ca traducător?
V.A.: Acolo e un univers întreg care mi se pare insuficient explorat. Poeți imenși, poetese de o sensibilitate dezarmantă. Mario Benedetti și Idea Vilariño din Uruguay, argentinienele Alfonsina Storni și Alejandra Pizarnik, desigur Julio Cortázar, încântătoarea Gabriela Mistral (primul poet latino-american laureat Nobel, mentor și model pentru Pablo Neruda), Octavio Paz, nicaraguana Gioconda Belli și m-am rezumat doar la câțiva poeți mai cunoscuți, căci și în zilele noastre se scrie mult și foarte bine în acea zonă. Asta fără să mai intrăm în discuția despre romancieri, care ne-ar umple mult spațiu.
C.S.: Considerați că aveți un stil bine definit în creația dumneavoastră sau sunteți dispus să experimentați?
V.A.: Am o preferință pentru forma de sonet elisabetan, dar mă joc mult și, așa cum spuneam mai sus, substanța unui poem își caută mereu forma potrivită. Am scris haiku, am scris balade, poeme în strofe clasice, poeme scurte în vers alb, fel de fel, cum vin la moment. Sentimente la dozator are câte ceva din toate.
C.S.: Dat fiind backgroundul dumneavoastră în jurnalism, cum percepeți evoluția și statutul jurnalismului cultural în România, comparativ cu cel internațional?
V.A.: Jurnalistul cultural are o poziție ingrată. E la mijloc între publicul obișnuit și critica de specialitate. Trebuie să găsească un limbaj și un ton care să nu-i piardă pe cei dintâi și să nu-i ofenseze pe cei din urmă. Trebuie să fie un om cultivat, să aibă capacitatea de a emite judecăți de valoare, dar să se facă înțeles de omul mediu. E o meserie grea și de obicei la noi o făceau mai degrabă oameni de specialitate artistică decât oameni de presă. De aici un limbaj oarecum prea elevat, prea înțepenit în clișee, fără curajul opiniei controversate. În România mai e o problemă: din comoditate și din teama de a nu-și periclita bunele relații cu cercurile artelor, jurnaliștii au ajuns să califice drept excepționale realizări de rutină sau banale, dacă nu chiar proaste. Când totul e excepțional, unde mai încape excepția? Mai există o scară de valori? Și atunci ești redus la a conspecta comunicate de presă. E nevoie de cronici de întâmpinare în mass-media scrisă sau vorbită, altfel rămâne totul în publicațiile de nișă ori în jungla web. Mai ales într-un oraș mic ca Sătmarul meu, contează mult ca oamenii să știe ce li se oferă și cam la ce nivel. Din păcate – vorbesc acum strict despre presa locală de aici – după ce am plecat, nu am mai văzut așa ceva. Că tot mă întrebi despre planul internațional, acolo cronicarul artistic este puternic și respectat. La noi nu văd să existe voci critice cu impact public, ba chiar intelectualul public e o specie rară – și apoi ne mirăm că poporul își ia lumina de la tot felul de impostori.
C.S.: V-ați întoarce în peisajul presei actuale din România?
V.A.: Am plecat în primul rând din motive medicale, legate de handicap, care nu aveau cum să dispară, dimpotrivă. Așa că nu m-aș putea întoarce nici dacă mi-aș dori, dar având în vedere cât de mult s-a discreditat presa în ochii oamenilor și cât de comercial-senzaționalistă a devenit, mi-e greu să cred că m-aș încadra în peisaj. Nu m-ar opri nimic să creez un blog propriu, mulți colegi au făcut-o, dar nu mă mai pot deplasa la evenimente cum o făceam și am alte preocupări acum.
C.S.: Dacă ar fi să vă adresați cititorilor printr-o poezie din volumul dumneavoastră, care ar fi aceea?
V.A.:
„când oamenii vor uita de credință vor afla adevărul
când vor uita de iubire vor afla împărtășirea
când vor uita de patimă vor afla simțirea
când vor uita de națiuni vor afla frăția
când vor uita de istorie vor afla fapta
când vor uita de sfințenie vor afla bunul simț
când vor uita de dreptate vor afla legea firii
când vor uita de filosofie vor afla liniștea
când vor uita de Dumnezeu vor afla viața
de aceea înțeleptul vede unul în tot și toate în unul
vorbește fără a grăi și conduce fără a impune
îl vezi și nu îl afli nicăieri
neprihănirea lui umple zecile de mii de lumi
și lacrimile lui sunt roua pământului.”
C.S.: Ce urmează în cariera dumneavoastră de scriitor?
V.A.: Mă crezi că nu știu? Am pregătit o colecție de postări mai vechi de pe un cont Facebook care nu mai există – filosofeli, vorbe de duh, impresii artistice – și încă mă gândesc dacă merită să le public în volum. Poezii mai scriu. Aș putea reedita teatrul. Dar nu mă avânt prea tare. Nu știu ce viitor are cartea tipărită. Presupun că vine o vreme pentru toate. Mai ales că nu știm, acum, nici măcar ce viitor mai are omenirea…
Interviu realizat de Carla Seleșiu
Prin acest interviu descoperim cât de important este să îți asculți vocea artistică, să iubești cu sinceritate, dar, mai presus de toate, să îți urmezi calea, indiferent de obstacolele care îți apar în drum. Pentru că, în cele din urmă, ceea ce contează cu adevărat este să nu renunți la ceea ce te face fericit.
Carla Seleșiu este studentă la Facultatea de Jurnalism din Cluj-Napoca și este intern la Editura ROCADE.
